Dirijorul de la Auschwitz

M-am uitat la ceremonia dedicata celor 70 de ani de la eliberarea lagarului Auschwitz-Birkenau, transmisa in direct pe YouTube. Impresionanta. La un moment dat s-au cantat compozitii ale lui Simon Laks, cel despre care am aflat ca a fost, timp trei ani, dirijorul orchestrei lagarului de concentrare, in timp ce era detinut acolo.

Simon Laks a scris mai tarziu despre rolul muzicii ca instrument suplimentar de tortura, folosit de nazisti pentru dominarea totala a detinutilor. Un subiect foarte interesant, si destul de putin tratat, despre felul cum muzica poate deveni o arma de exterminare. Cate ceva despre Simon Laks si muzica lui inspirata de experienta dramatica pe care a trait-o, redate de fiul dirijorului, in filmul de mai jos.

Una dintre primele notite scrise atunci cand a ajuns la Auschwitz: "... Pupitre! Pupitre!(...)Unde exista pupitre trebuie sa existe si muzicieni. Nu se poate una fara cealalta. Dar cine canta aici? Calaul sau victimele? Si ce fel de muzica se canta? Dansuri macabre? Marsuri funebre? Ode lui Hitler?..."

Dubla tragedie care a dus la nasterea lui "Charlie".

Banuiesc, si nu banuiesc, sunt mai mult decat sigura ca daca cei asasinati la Charlie Hebdo ar mai fi putut desena azi, si-ar fi ridiculizat si caricaturizat propria moarte si tot ce s-a intamplat si se intampla azi in jurul ei. Dupa cum spunea partenera de viata a directorului saptamanalului, pentru ei viata era un lucru mai putin important decat idealul de a fi liberi si a rade de absolut orice. Chiar si de moarte. Dar despre felul cum tratau ei moartea, si in general tragediile, o sa scriu ceva mai jos.

Pentru cei mai multi dintre noi, cei care am trecut prin comunism, care iubim enorm libertatea, a ne pune viata pe locul doi atunci cand nu exista un pericol real pentru suprimarea libertatii, cand ai libertatea sa te exprimi cum vrei - libertate pe care caricaturistii asasinati de la Chalie o aveau din plin - sa pui asadar viata din start pe locul doi ni se pare un lucru de neconceput. Si e normal si natural sa fie asa. Pentru ca stim mai bine decat altii ca cei care si-au jertfit viata pentru un astfel de ideal inalt in comunism, libertatea, au facut-o doar pentru ca ea, libertatea, fusese suprimata la modul cel mai concret.

Pana la urma, cred ca idealul celor de la Charlie, de a caricaturiza absolut orice, fara limite, era, si probabil va fi si de acum incolo, consecinta unei lipse de cauze reale si de idealuri la care a ajuns stanga occidentala. S-au cam terminat cauzele si idealurile? Bon, incepem sa le inventam. Bineinteles ca nu ii invinovatesc pentru asta, cum nu imi permit sa judec un sinucigas. Analizez mai mult timpurile pe care le traim. Si chiar mi-as dori ca moartea lor sa nu fie degeaba, sa ne trezeasca pe toti putin pentru ce avem de facut.

Povestea in anii '90 un imens caricaturist roman, Matty, cum pe vremea comunismului nu aveai voie sa caricaturizezi mai nimic. Politica, nu. Sex, nu. Religie, nu. Imaginati-va caricatura fara politica, religie si sex. E greu, nu? Trebuia sa fii genial, cu toate aceste constrangeri, sa poti face un desen la care lumea sa rada. Si am avut intr-adevar caricaturisti geniali, chiar si asa, lipsiti de libertatea de a desena orice, cu creioanele "rupte". Ori cei de la Charlie aveau toata libertatea...

Va spuneam ca sunt sigura ca Wolinski, Chab, Cobu si restul ar rade azi in continuare de orice, chiar si de propria moarte. Si poate ca asa va arata si numarul urmator al publicatiei. In acest spirit. Probabil va soca. De ce? Cand spun asta ma gandesc la un moment cheie pentru publicatia lor, si anume ziua in care s-a nascut. Din 1960 si pana in 1970 nu a existat Charlie. Ci Hebdo Hara-Kiri. Charlie s-a nascut in ziua cand Hara-Kiri a fost inchis de ministrul de interne din acel timp. Cauza? Un text pe prima pagina: "Bal tragique à Colombey - 1 mort." - Cu cateva zile inainte murise Charles de Gaulle... (Charlie?)

Ce e socant in acest text scurt? Aparent mai nimic. Nimic care sa impuna inchiderea hebdomadarului. Si totusi... Cu cateva zile inaintea mortii lui De Gaulle, o stire tragica, cu mult mai tragica decat moartea lui De Gaulle, soca intreaga societate franceza. 146 de tineri francezi, sub 26 de ani, murisera in urma unui incendiu intr-o sala de dans in Saint-Laurent-du-Pont. Intreaga presa franceza titrase la acel moment: "Bal tragique à Saint-Laurent-du-Pont - 146 morts"...

Nu au existat proteste pentru inchiderea lui Hara Kiri. De unde trag concluzia ca oamenii se pot lipsi usor de genul acesta de "umor" lugubru.