15 dec. 2011

"Eroii Romaniei Chic": Principesa Ileana despre Ana Pauker

Nu am mai recomandat demult bloguri, dar ieri am vazut pe facebook un blog minunat, ce merita promovat, si pe care o sa il adaug in blogroll. Se numeste  EROII ROMANIEI CHIC, si ne aduce aminte de o Romanie mult mai frumoasa. Iata ce spun autorii despre ei insisi: "Ne place eleganta. Aplaudăm talentul. Adorăm galanteriile. Îi apreciem pe cei cu stil. Ne e drag curajul. Căutăm inspiratie. Ne atrag modelele. Respectăm istoria. Recunoastem prestigiul. Şi căutăm eroii României chic. Mai cool decât ei nu se poate. Un proiect antz - cool mentality hub."


Am ales sa citez de pe acel blog dintr-o postare despre Principesa Ileana, fiica a Regelui Ferdinand si a Reginei Maria, postare pe care va rog sa o cititi in intregime. Dar am selectat din text doar un extras din jurnalul Principesei, fragment ce o descrie pe Ana Pauker si, ceea ce e si mai important, vorbeste despre felul in care comunistii au redus un popor la tacere si au instaurat, pe termen lung si pentru multe generatii, teama. Despre contextul intalnirilor prin intermediul carora Principesa o cunoaste pe Ana Pauker, autorii blogului scriu urmatoarele: "În 1947 comuniştii îl forţează pe rege să abdice. Toată averea le este confiscată. La acea vreme erau zvonuri că domniţa Ileana se întâlnea cu unii capi comunişti ca să poată trimite pachete pentru oameni, cunoştinţe aflate în închisorile comuniste. Principesa a scris despre întâlnirile sale cu Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej."



"[despre Ana Pauker]
"Corpolentă, cu un păr cărunt, scurt și în dezordine, cu ochi albaștri tăioși, privind pe sub sprîncenele joase și cu un zîmbet fascinant, nealterat de faptul că buza de sus se răsfrîngea peste cea de jos, ea îi făcea pe toți să simtă că aveau de-a face cu o adevărată personalitate. Am avut întotdeauna impresia cînd mă aflam în preajma ei că era un boa constrictor care abia a fost hrănit, așa că nu te mănîncă pe loc! Greoaie și trîndavă cum părea, avea tot ce este respingător, dat totodată fascinant la un șarpe. Puteam să-mi imaginez cu ușurință, doar privind-o, că își denunțase propriul soț, care fusese, ca urmare, împușcat; iar întîlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece și dezumanizată datorită căreia ajunsese la puternica poziție pe care o ocupa acum.

Nu fusese o conversație în care să mă disting eu în vreun fel, căci nu puteam ține piept avalanșei de jumătăți de adevăr și fapte vag deformate pe care le folosea cu dextrietate în argumentările ei. Uneori răspundea la întrebări atît de direct, cu o asemenea lipsă de ,,omenie” cum spunem noi, încît îmi amintea de primii soldați ruși pe care îi văzusem la Bran.
Știu că am rugat-o să-mi explice cîteva din principiile comuniste; de ce de exemplu, foloseau atîta violență, cînd violență n-a convins niciodată pe nimeni.
-Nu este menită să convingă, a replicat ea calmă, ci să înspăimînte. Cînd cineva plantează din nou, întîi distruge tot ce crește: și rădăcini, și crengi. Apoi nivelează pămîntul. Doar după aceea se poate planta bine.
Era destul de sinceră în ce privește motivele comportării lor față de oameni. Spunea că nu era posibil, din păcate, să distrugă o întreagă generație și să rămînă doar tinerii de instruit. O anume cantitate de muncă fizică era totuși necesară-muncă la drumuri, în agricultură, în industrie- pentru a susține copiii pînă la majorat. Pentru aceștia trebuia lăsată în viață generația mai în vîrstă, dar aceștia trebuiau să fie prea înspăimîntați ca să mai îndrăznească să intervină în educația pe care o fac comuniștii copiilor. Pentru a ajunge la această stare erau inventate amenințări morale și fizice de toate felurile și procedînd astfel nu era nevoie să se acorde nici o importanță vieții omenești. Erau oricum, destui în generația ,,de sacrificiu”, prea bătrîni ca să mai poată fi instruiți pentru a munci, așa că nu conta în ce număr erau folosiți sau omorîți.
În cele din urmă am ajuns la subiectul închisorilor; mi-a povestit despre propriile ei detenții, care totalizau nouă ani.
-Și v-a schimbat închisoarea? -am întrebat-o.
-Nu, mi-a răspuns ea, dar v-am mai spus că nu căutăm să îi schimbăm pe oameni în închisori. Sunt prea bătrîni ca să mai poată fi convinși; obișnuințele lor sunt prea puternice. Doar dăm răul la o parte din drum atunci cînd îi întemnițăm.
-Dar de ce nu îi omorîți pe față pe cei care intenționați să îi pedepsiți cel mai grav? am întrebat-o.
Și iarăși senzația de neomenie cumplită, impersonală, neîndurătoare.
-Simpla moarte ar fi prea bună și prea ușoară, a spus ea. Și nu i-ar înspăimînta pe ceilalți suficient.”(din autobiografia principesei Ileana de România “Trăiesc din nou!” - Ed. Humanitas, 2008,p. 289-290).

Foto: Arhiva Danic

4 comentarii:

berenger spunea...

imi place lumea ta. te distantezi din ce in ce mai mult de efemeridele lumii asteia. tine-o tot asa. chestiile astea iti ies bine

Lilick spunea...

Mi-as dori, @berenger. Dar mai aflu ceva, ca iar a fost pus Parlamentul in paranteza de exemplu, si ma enervez...

Dar hai sa facem o paralela cu lumea de azi. Nu crezi ca instaurarea fricii e si un subiect de actualitate? Nu, concret, frica de securitate, pe care o stim de atunci mai puternica decat frica de moarte (era si un banc pe tema asta), dar frica de pierderea job-ului, ca nu-ti mai poti plati ratele la banci, ca esti ascultat, ca ti se pot face dosare, chestii de genul asta. Nu e tot un mod de a supune prin frica? Nu e mult mai subtil totul?

Deceneu spunea...

Vezi ca avea dreptate Ana Pauker?
Daca li s-a dat o sansa activistilor si securistilor, si nu au fost dati la o parte de la putere, nu s-au convertit la democratie, si incerca sa conduca cu aceleasi metode de intimidare, control informational, santaj etc...

Lilick spunea...

Da, Deceneu. Din pacate, securitatea doar si-a rafinat metodele.