Plesu si televizorul

Ii promiteam @Lulutzei ceva mai devreme ca voi posta ceva dragut. De fapt am citit un articol al lui Plesu care m-a facut sa rad singura in fata calculatorului. Tema pe care si-a ales-o este "cum ne uitam la televizor". Il veti citi sper si voi si poate va veti regasi intr-una din posturile telespectatorului zugravit de Plesu. Sau poate veti povesti despre ipostaze originale in care v-ati surprins?

Despre Plesu eu am o parere foarte buna. Imi place. Parca il vad in emisiunile cu Liiceanu dormitand caaalm, ca un Panda leeenes, in timp ce Liiceanu screme idei. Apoi, ca la comanda clincanita a unui clopotel, se trezeste brusc si emite o idee: scurt si stralucitor. Sublim. Taios. Franc. Si adoarme la loc...Din punctul meu de vedere omul e genial. Si fermecator.
Dar iata si articolul aparut in Adevarul Literar si Artistic:


Cum stăm la televizor

Cum televizorul administrează ore lungi din programul nostru cotidian, este inevitabil să acordăm oarecare atenţie modului, mai confortabil, sau mai puţin confortabil, în care ne instalăm dinaintea lui. De încercat, s-a încercat, cred, tot ce se poate încerca.

Telespectatorul îşi amenajează amplasamentul în aşa fel încît să aibă de jur împrejur întregul instrumentar al comodităţii. El vrea să stea în condiţii optime şi multifuncţionale. Prin urmare, aranjează lucrurile recapitulînd mental orice tip de activitate care ar putea surveni în timpul televederii.

S-ar putea să i se facă foame şi atunci trebuie să aibă în preajmă o masă sau măcar o măsuţă. S-ar putea să i se facă somn şi atunci va prefera canapelele onctuoase, dacă nu direct patul, respectiv aşezarea televizorului în dormitor. Unii preferă fotoliul, dar atunci se îngrijesc să-şi sporească bunăstarea, recurgînd la un taburet pentru picioare. Există şi genul pragmatic, care plasează lîngă fotoliu o bicicletă de casă.

În felul acesta, eşti simultan sedentar şi sportiv. Te uiţi şi transpiri. Să nu uităm categoria destul de ciudată a telespectatorului itinerant, care se uită de-a-n picioarelea, cînd se întîmplă să treacă prin faţa televizorului.

Se opreşte scurt din drumurile sale cazaniere, aruncă o privire neutră spre ecran şi rămîne cu ochii pironiţi pe ceea ce vede. „Stai jos!" îi spun, din cînd în cînd, ceilalţi membri ai familiei. „Nu, nu mă uit!", răspunde preopinentul şi rămîne în picioare sau pleacă bosumflat (pentru a reveni, de altfel, foarte curînd).

Mîncatul la televizor poate fi copios şi atunci spectacolul văzut devine un pretext ceţos pentru digestie, sau poate fi frugal, un soi de reflex anex, pe bază de alune, bomboane, biscuiţi, sărăţele, fursecuri. A privi înseamnă, în acest caz, a opta între obezitate şi ulcer.

Fumătorul va avea în preajmă scrumiere, ţigări şi brichete, iar băutorul va ilustra una sau alta din „categoriile" mari ale speciei: berea (mai potrivită la meci), şpriţul (pentru dezbaterile politice), vinul bun pentru dezbateri fine, „de idei". În familiile de „manageri", se preferă whisky-ul. Copiii, ţinuţi la televizor ca să fie „cuminţi", se vor îndopa cu zaharicale, Fanta sau Coca-Cola.

Somnul la televizor are şi el mai multe variante. Cea mai obişnuită e somnul intermitent. Capul cade scurt, la răstimpuri, pentru a se redresa imediat, ca după un intenţionat exerciţiu de concentrare. Spectaculoasă e varianta somnului profund, însoţind, cu eventuale sforăituri, toate emisiunile.

Televizorul lucrează ca un soporific perfect, cu singurul dezavantaj că produce obişnuinţă. Unii nu mai pot adormi fără telejurnal sau fără un vehement film de acţiune. „De ce nu te duci să te culci?" propun, exasperaţi, cei din preajmă. „Nu, că nu dorm", mormăie plescăind împricinatul şi se culcă la loc.

Nu vom inventaria toate speciile de activitate (unele inavuabile...) pe care le stimulează postura de telespectator. Fapt e că e greu de stabilit ce e mai important: ce faci în timp ce te uiţi la televizor sau ce vezi la televizor în timp ce faci tot felul de alte lucruri.