Un fost membru al Comisiei prezidenţiale de revizuire a Constituţiei se alătură comisiei înfiinţate de Fundaţia Horia Rusu

Manuel Guţan: Valorile, aspiraţiile şi practicile constituţionale ale unui popor ar trebui să se contureze prin dialog liber, deschis şi continuu între membrii societăţii şi nu prin impunerea lor paternalistă de sus în jos, într-o încercare de promovare a unui constituţionalism personal.

Manuel Guţan, conferenţiar universitar doctor la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, specialist în istoria dreptului şi drept comparat, este noul membru al „Comisiei pentru o nouă Constituţie”, înfiinţată de Fundaţia Horia Rusu.
Din comisie mai fac parte prof. univ. dr. Daniel Barbu, specialist în ştiinţe politice, prof. univ. dr. Corneliu Liviu Popescu, specialist în protecţia internaţională a drepturilor omului şi dreptul european al drepturilor omului, prof. univ. dr. Gheorghe Piperea, specialist în drept privat şi prof. univ. dr. Simina Tănăsescu, specialist în drept constituţional.
Proiectul „Comisia pentru o nouă Constituţie”, iniţiativă independentă a Fundaţiei Horia Rusu, este un instrument pentru educarea cetăţenilor care, atunci când nu sunt informaţi, fac alegeri greşite. Este un instrument şi pentru politicieni. Pentru acei politicieni care ştiu că o Constituţie este mai importantă decât interesele politice de moment.

Conf. univ. dr. Manuel Guţan, prezintă, într-o declaraţie de presă, motivele care
l-au determinat să se asocieze demersului Fundaţiei Horia Rusu: “După 20 de ani de la căderea comunismului în România şi după 19 ani de la intrarea în vigoare a Constituţiei postcomuniste din 1991, viaţa constituţională şi politică românească pare a nu-şi fi găsit făgaşul normal spre stabilitatea şi funcţionalitatea democratică. Întreg discursul politic şi, în bună măsură, cel doctrinar, se concentrează pe minusurile sau limitele Constituţiei din 1991. Această viziune conduce, cel mai adesea, la căutarea obsesivă de modele constituţionale externe, care să confere nu doar garanţii sporite de legitimitate pe plan internaţional, dar şi formule constituţionale magice care, prin simpla lor transplantare în spaţiul românesc, să-şi reproducă logica funcţională din societatea de origine. Aşa s-ar explica, printre altele, insistenţa cu care se doreşte, în anumite sfere, importul modelului semiprezidenţial, sau prezidenţialismului francez. Se ignoră aici două aspecte: pe de o parte, o regulă esenţială a importului juridic, implicit constituţional, care atrage atenţia asupra imposibilităţii importului unor modele de funcţionalitate a unor instituţii juridice/constiuţionale dintr-o societate în alta; pe de altă parte, se ignoră tradiţiile mai mult sau mai puţin democratice şi specificul societăţii româneşti în ansamblu. Prin urmare, ar trebui să se plece, în procesul de revizuire a Constituţiei, de la ceea ce românii sunt, au, doresc şi fac în materie de constituţionalism. Ar trebui, de exemplu, să se ridice un semn serios de întrebare cu privire la consacrarea formal constiuţională a unui regim semiprezidenţial forte de tip francez, acuzat la el acasă de extreme derapaje nedemocratice, în condiţiile în care poporul român are o tradiţie tristă în materie de democraţie. Ar trebui, de asemenea, înţeles corect în ce măsură regimul semiprezidenţial, caracterizat clar în literatura de specialitate ca manifestând potenţial pericolul personalizării excesive a puterii politice în stat, este oportun într-o societate românească încă marcată de angoasa autoritarismului şefului statului. Toate aceste aspecte ţin de cultura constituţională proprie societăţii româneşti. Trebuie înţeles însă faptul că valorile, aspiraţiile şi practicile constituţionale ale unui popor ar trebui să se contureaze prin dialog liber, deschis şi continu între membrii societăţii, nu prin impunerea lor paternalist, de sus în jos, într-o încercare de promovare a unui constituţionalism personal”.