2 nov. 2009

Buzduganul - simbol al puterii absolute. De la Ceausescu la Basescu





Dupa ce, banuiesc, l-ati vazut pe Traian Basescu primind buzduganul - simbol al puterii absolute - nu-mi mai ramane decat sa va recomand un articol din care voi cita aici, pe blog, un fragment mai amplu. Desigur, slugile portocalii se vor plange din nou ca le atacam idolul, comparandu-l cu Ceausescu. Iar daca imagini care ii arata in comparatie pe cei doi nebuni vor aparea pe vreuna din televiziunile mogulilor, Voiculescu si SOV sunt de vina, nu odiosul care ofera astfel de subiecte. Dar nu trebuie sa ne facem probleme. Slugi au fost, asa vor ramane. Cine? "Urmasii lui Traian". Adica cei care il urmeaza. Cu capul plecat.



Adevarul, Mariana Bechir, 27 mar 2009:"Mult mai important, pe 28 martie 1974 marchează trecerea la cea de-a doua etapă a Epocii de Aur, iar Ceauşescu „începe să fie el însuşi“, după cum spune istoricul Mihaela Verzea, membră a echipei Muzeului Naţional de Istorie care se ocupă de perioada comunistă.

Putere absolută

În acea zi, Ceauşescu depunea jurământul ca preşedinte al ţării, iar Ştefan Voitec îi înmâna sceptrul, în faţa Marii Adunări Naţionale (MAN). Voitec era atunci preşedintele MAN, iar acest simulacru de parlament unicameral îl desemna pe preşedintele statului.

Funcţia din urmă fusese creată prin cea mai importantă modificare adusă constituţiei socialiste: Legea nr. 1 din 28 martie 1974. Ea introducea, la capitolul “Organele supreme ale puterii de stat”, o nouă secţiune, cu titlul “Preşedintele Republicii Socialiste România”

„Partidul trece în plan secund şi regimul se personalizează, astfel. Atunci se instaurează, de fapt, dictatura lui Ceauşescu“, explică istoricul Mihaela Verzea. Nicolae Ceauşescu încălca însă o decizie luată la Congresul al IX-lea al partidului, chiar la sugestia sa şi a grupului său de camarazi.

Era vorba de principiul potrivit căruia nimeni nu avea voie să cumuleze funcţii de partid şi de stat. Timpurile trecuseră şi acest principiu, util cândva pentru înlăturarea rivalilor în lupta pentru putere, devenise o frână spre deţinerea puterii absolute în România.

Ceauşescu ajunge, aşadar, să cumuleze toate principalele puteri: era secretar general al partidului, preşedinte al statului, preşedinte al Consiliului de Stat şi comandant al forţelor armate.

Sceptrul, legătura cu voievozii

România este singura ţară comunistă în care a existat sceptru, ca simbol al puterii. Istoricul Adrian Cioroianu presupune că ideea i-a fost sugerată lui Ceauşescu de către unul dintre apropiaţii săi mai tineri.

Mihaela Verzea povesteşte că pentru realizarea sceptrului a fost scos din sala de tezaur a Muzeului Naţional de Istorie „buzduganul“ lui Ferdinand I, cum îl numesc istoricii. Acesta fusese dăruit regelui, în 1918, la sărbătorirea Marii Uniri şi, prin urmare, avea reprezentate toate provinciile României Mari.

De aceea, sceptrul lui Ceauşescu nu putea fi o replică fidelă, fiindcă România pierduse între timp Bucovina şi Basarabia. Pe de altă parte, sceptrul lui Ferdinand era şi mult prea opulent pentru a fi etalat ca simbol al puterii într-o ţară unde „stăpânea“ proletariatul.

Apariţia sceptrului nu ţine doar de megalomania lui Ceauşescu, ci joacă şi rolul de legătură cu domnitorii: „Intenţia principală a fost de a se insera în istorie, ca un continuator al voievozilor“, explică Cioroianu. „Prin el, spune Mihaela Verzea, Ceauşescu se legitima ca urmaş al domnitorilor“.

A şocat Occidentul

Ideea de sceptru într-un regim comunist era atât de bizară, încât a şocat Occidentul. „Le Monde“ a publicat un articol intitulat chiar „Le sceptre“, în care îl ironiza pe preşedintele român, sugerând proverbul potrivit căruia chelului îi lipseşte tichia de mărgăritar. Ajuns la New York, articolul din „Le Monde“ l-ar fi inspirat pe celebrul pictor Salvador Dali să-i trimită o telegramă lui Ceauşescu, felicitându-l pentru introducerea sceptrului republican.

„Nici acum nu e clar dacă telegrama sosită pe adresa Comitetului Central era o ironie sau doar una dintre excentricităţile artistului apropiat al unor dictatori“, spune Cioroianu. "

4 comentarii:

atreides spunea...

Hm, uitasem de sceptrul lui ceausescu, eu ziceam mai degraba ca buzduganul face pereche cu biciul lui boc. Dar scutul, la ce e bun scutul? Anti-flegme?

Lilick Auftakt spunea...

@Atreides

Mie mi-a adus aminte @Deceneu de sceptru.

Haha! Anti-flegme. Dar la cat sunt de puternice cred ca nici scutul nu-l mai apara. Poate doar ala anti-racheta. :))

Shadow spunea...

@Lilick

mi-ai adus aminte de "copilarie". De copilaria mea. Fiind eu destul de mult crescut de "buna" mea, femeie bisericoasa din cale afara, am aflat de mic de "scaraoschi" tartorele dracilor. Si urmarind eu pe la 6 ani la tv o "emisie" in care ceasca purta o "diagonala" tricolora si tinea in mana un sceptru si in care tot "jura" pt popor l-am intrebat pe taica-miu ce e "batacul" din mana lui caesca? El mi-a explicat ca e "simbolul puterii". Ca e "seful al mare" al tuturor(unde tuturor erau romanii in viziunea mea de copil cu "dracii" romanesti impreuna).

Am bagat la cap cele doua definitii a lui scaraoschi venita de la bunica-mea si a "sefului" venita de la tatal meu si am scos perla la o petrecere unde eram si noi invitati. Tin minte si acum ca am sustinut "logic" ca ceausescu este seful dracilor. A urmat "tacere" totala, cu tatal meu care nu stia daca sa ma felicite pt logica urmata sau sa se ispaimante. Ceilalti tacuti "brusc". Cerand eu in urma cu vreo 3-4 ani dosarul tatalui meu de la CNSAS am aflat ca sarmanul a fost chemat la o discutie cu "ci-istul" de la personal. A fost facut cu ou si cu otet ca e copil de burghez, retrograd si ca-si educa copilul sa urasca comunismul. De la respectiva "petrecere" privata nu mai putin de 3 "persoane" au facut "informari complete" despre ce a sustinut "micutul de 6 ani".

Pt unii care nu au trait "vremurile" respective poate parea ireal.

Lilick Auftakt spunea...

Draga @Shadow

Uneori incep sa uit si eu multe lucruri. Nu mi s-a intamplat niciodata ceea ce povestesti tu, dar imi dau seama ca am trait deja mai mult in democratie decat in comunism, si incerc mereu sa fac efortul sa-mi amintesc. 20 de ani totusi e mult. Dar nu atat de mult incat sa nu mai fie nevoie sa povestim, chiar si ceea ce ai povestit tu aici. Dupa atata timp nu stii daca sa razi sau sa plangi. Atunci era de plans.