Criza economica si ograda copilariei lui Boc

Motto: “Maica-mea spunea ca in ograda la ea criza nu a ajuns. E adevarat, la tara e mai usor decat la oras in vremuri de criza, pentru ca atat timp cat mai ai o gaina, un purcel, iti e mai usor” – Emil Boc, la B1 TV.

Fraza de mai sus m-a facut sa ma gandesc la ceva ce am citit de curand. Virgil Madgearu. Marele economist roman din perioada interbelica remarca, in lucrarea sa fundamentala “Agrarianism, capitalism, imperialism. Contributii la studiul evolutiei sociale romanesti”, publicata in 1936, ceva interesant despre mica proprietate taraneasca. Teza sa fundamentala era aceea ca populatia rurala de mici producatori din centrul si estul Europei, avand ca suport mica gospodarie taraneasca, nu s-a integrat in sistemului de productie capitalista.

Multi ganditori romani ai epocii au remarcat ca mica proprietate taraneasca rezistase mai bine Marii Crize economice dintre 1929 si 1933, si ca taranii se descurcasera, cu ce aveau pe langa casa, ceva mai bine dacat functionarii de la orase. Pentru tarani, condamnati la asa numita agricultura de subzistenta, termeni precum somaj, inflatie sau curba de sacrificiu nu aveau, cel mai adesea, nici un sens.

Multi incepusera sa idealizeze, in buna masura, satul romanesc, prezentadu-l drept o societate neafectata de vicisitutinile vietii moderne. Desi recunosteau ca “…Viata ce aci palpita / E lipsita / De confort occidental” - vorba lui Toparceanu, acestia inclinau sa creada ca macar taranul este mai ferit de crizele societatii moderne. Evident lucrurile nu stateau, in buna masura, chiar asa, dar, daca exista un simbure de adevar in aceasta poveste, el izvoraste din faptul ca satul romanesc nu se afla in secolul XX, ci undeva pe la inceputul secolului al XIX-lea…

Stiam ca gandirea economica a premierului Boc este nula si inainte ca acesta sa ne povesteasca ce se simte si ce nu se simte prin ograda parintilor sai. Ii vazusem pe acei oameni la televizor si intelgeam bine ca acestia sunt niste tarani de toata isprava, dar si faptul ca el, Emil Boc, reprezinta prima generatie din familia sa care a pus o pereche de pantofi in picioare. Ma asteptam ca taranii de felul parintilor sai sa fie mai putin loviti de criza, asa cum se mai intamplase si pe vremea lui Madgearu. Nu ma asteptam insa ca premierul sa se mandreasca cu asa ceva, caci noi ne aflam deja la inceputul secolului XXI, nu cu doua secole in urma.

Un banc care circula inainte de revolutie spunea ca “Cei Trei Mari” fusesera convocati intr-o zi de… Dumnezeu. Carter si Brejnev se intorsesera de acolo plangand, in timp ce pe fata lui Ceausescu nu se putea citi nimic. El convocase o Plenara a Comitetului Central si isi incepuse darea de seama astfel: “Tovarasi, asa cum stiti am fost convocati la Tovarasul Dumnezeu. Am o veste buna si una proasta. Vestea proasta este ca maine e Sfarsitul Lumii. Veste buna este, tovarasi, ca noi ne aflam cu cel putin 100 de ani in urma altora!”.

In felul sau sincer, Boc ne da aceeasi veste pe care ne-o dadea Ceausescu in banc, dar face acest lucru cu bucurie. Si isi ilustreaza exemplul cu situatia din ograda copilariei sale, ceea ce exprima, pe langa ridicolul involuntar, cat intelege premierul din tara pe care o conduce si din criza prin care aceasta trece.