"Enoiu" - un text scris de Radu Portocala

"A mai murit un monstru. Netulburat, după cum semenii lui n-au fost şi nu sînt tulburaţi. Beneficiar, ca ei, al unei pensii indecente. Întărit în convingerea lui că a făcut bine.

Ne-au trebuit mai mult de şapte luni pentru a afla vestea morţii colonelului de Securitate Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne - intrat în istoria României comuniste sub numele "măcelarul de la Interne". Şapte luni de tăcere care dovedesc cît de puţin s-au interesat de soarta lui cei care ar fi trebuit s-o facă.

În 2007, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România, condus pe atunci de Marius Oprea, a depus o plîngere penală împotriva lui Enoiu, plîngere, însă, care s-a înnămolit în meandrele tulburi ale justiţiei româneşti. Astăzi, acest dosar uitat se transformă într-un stigmat imund - de care, oricum, nu-i pasă nimănui - pe obrazul României mîndră că a condamnat comunismul şi crimele lui.

Din punct de vedere juridic, Enoiu a murit inocent, în timp ce victimele lui au fost nevoite să se zbată ani de zile pentru a li se anula condamnările pronunţate pe baza declaraţiilor smulse sub tortură. Enoiu a murit la adăpost de griji materiale, în timp ce victimele lui, care încearcă să obţină despăgubirile promise prin legea 221/2009, aşteaptă în faţa tribunalelor pentru a afla că pretenţiile lor sînt "neîntemeiate".

La înmormîntarea lui Enoiu au participat "cîţiva oficiali de rang înalt […] foşti şi actuali oameni din sistem", dar nimeni nu pare că ar dori să afle cine sînt ticăloşii care au ţinut să se reculeagă la mormîntul ticălosului torţionar-şef. În ce cred cu adevărat aceşti indivizi care, poate, cu alte ocazii, ţin discursuri despre democraţie şi drepturile omului?

Moartea lui Enoiu - ca şi moartea lui Nicolski, a lui Drăghici, a lui Vasile Ciolpan, a lui Pleşiţă, cu toţii nevinovaţi în faţa justiţiei - este simbolul tragic al României de azi, neputincioasă în faţa răului şi, deci, făcîndu-se mereu că nu-l bagă în seamă. Într-o ţară în care criminalii mor la fel de senini ca inocenţii, aerul, chiar dacă ne forţăm să-i atribuim inegalate virtuţi mioritice, rămîne irespirabil. Din mîrşăvie în prefăcătorie, ne apropiem de vremea cînd abjecţiile comunismului se vor şterge din memorii, nu vor mai conta. Atunci, vom fi isprăvit să ne mutilăm pe noi înşine."