Un "traseist" de geniu: Sir Winston Leonard Spencer-Churchill

“There is nothing wrong with change, if it is in the right direction” - Churchill

Se tot vorbeste in ultima vreme despre tradare si traseisti. Poate ca cei care trec cu usurinta de la un partid la altul ar trebui sa citeasca despre marii "traseisti" politici ai istoriei, ca sa inteleaga cand, de ce si cu ce miza te poti desprinde uneori de partidul in care ai intrat. Daca isi prevad in plecarile din partide un destin istoric, si lupta pentru niste principii, e bine sa o faca. Daca nu, isi semneaza doar sfarsitul carierelor politice.

Citez din Bildmonographien, autor Sebastian Haffner: "Intr-un stat parlamentar, patria politicianului este partidul sau. In el traieste, in el trebuie sa se afirme, el il sustine si il ocroteste. Fara partid nu este nimic. A schimba partidul, mai ales intr-o tara in care doua partide se infrunta ca doi inamici (cazul Angliei), e, pentru un politician, ca un soi de emigrare. Mai mult: o dezertare in fata inamicului.

De cele mai multe ori schimbarea partidului inseamna sfarsitul carierei politice. In cazul lui Churchill a fost inceputul. In martie 1901 si-a tinut, ca proaspat ales parlamentar din partea Partidului Conservator, primul discurs in Camera Comunelor. In luna mai 1904 a trecut coridorul parlamentului. A traversat spatiul gol care separa, in sala dreptunghiulara si lunguiata a Parlamentului britanic, partidul de guvernamant si opozitia. Si s-a asezat pe bancile liberalilor. Anglia politica avea o stire de senzatie!

A trecut la liberali unde functiile, puterea si, poate, soarta il asteptau. Desigur ca a fost acolo un corp strain, insa era un personaj interesant. Din prima clipa a devenit o figura mai importanta decat fusese vreodata la conservatori. Conservatorii britanici erau un partid autosuficient, flegmatic-megaloman, caruia nimic si nimeni nu i se parea important, nici macar intelectul sau originalitatea. Se simteau ca si stapanii innascuti ai tarii – un partid de guvernamant prin definitie. Pe cand adversarii lor, la vremea aceea liberalii, aveau intotdeauna sentimentul ascuns ca au nevoie de ceva special - noroc, idei deosebite, personalitati speciale - pentru a ajunge in mod execeptional la guvernare.

De aceea, un recrut iesit din comun ca tanarul Churchill era binevenit liberalilor. Aproape din primul moment, noul liberal a devenit ceea ce la conservatori nu fusese, si poate nici nu avea sa fie: un candidat pentru o functie ministeriala. Cand liberalii au ajuns intr-adevar la putere, in 1906, in urma victoriei zdrobitoare in alegeri, Churchill a devenit imediat "junior minister", adica secretar de stat pentru afacerile coloniilor, iar doi ani mai tarziu ocupa un fotoliu ca Ministru al Economiei, apoi ca Ministru de Interne in cabinet.

Pana aici totul ar fi fost explicabil. Insa de aici s-a intamplat ceva extraordinar, poate cel mai iesit din comun lucru din lunga viata politica a lui Churchill. Cand acest aristocrat, si ex-ofiter in armata, a plecat de la conservatori la liberali, s-ar putea crede ca s-a asezat undeva in aripa si extrema dreapta a acestui partid. Insa el a alunecat pana la extrema stanga a liberalilor.

Aceasta aripa "radicala", aproape revolutionara a liberalilor, care era ca o opozitie in cadrul propriului partid fata de marii burghezi, intelectualii si moderatii din conducerea partidului, era condusa atunci de David Lloyd George, (ulterior prim-ministru intre 1916 si 1922). Acesta din urma era o sperietoare a burghezilor, un avocat sarac din ultimul colt al Tarii Galilor. Temut Lloyd George - un geniu natural al politicii, orator fara pereche, foarte subtil si convingator - avea un plan. Un plan care dadea frisoane nu doar adversarilor sai conservatori, ci si unora dintre colegii sai de partid: dorea sa duca guvernul liberal catre o politica de reforme sociale, care ar fi rupt definitiv puterea clasei nobile conservatoare, care i-ar fi luat baza economica prin taxe pe venit si pe mostenire, si care sa castige atat bastionul conservator al Camerei Lorzilor cat si clasa muncitoare.

In anii 1908 -1911, cei mai turbulenti ani ai secolului 20 in politica britanica, a reusit sa impuna aceasta politica, cu siretlic si forta, si cu o virtuozitate politica remarcabila. I-a scos din joc atat pe conservatori cat si pe proprii lideri de partid. Si cine a fost, in acest exercitiu, cel mai mare ajutor si aliat? Nimeni altul decat fostul conservator Winston Churchill."

Peste cativa ani Churchill s-a intors la conservatori, unde avea sa-si implineasca destinul de politician. 1940 a fost momentul pentru care, chiar si prin aceasta trecere in tabara liberalilor, se pregatise o viata. Anglia anului 1940 era pe buza prapastiei, nemtii erau la Canalul Manecii, lupta singura impotriva lui Hitler care ocupase Europa si invinsese Franta. Ar fi urmat, logic, capitularea Angliei... Si totusi, Batranul Leu a venit la putere si a intors istoria pe dos.

Update: O continuare a acestui subiect gasiti pe blogul Transildania.